Au trecut 5 luni de cand nu mai sunt model. Am inceput acum aproape o luna noul job, ca Asistent Manager de Resurse Umane, si sunt foarte fericita. Dar nu pentru ca am plecat de la Paradiz. Acolo am petrecut 2 din cei mai frumosi ani din viata mea. Lucrand in studio, am cunoscut oameni super ok, de care m-am legat sufleteste si cu care pastrez legatura. Totodata, la Paradiz am luat parte la cele mai faine petreceri, de la care nu plecam pana dimineata. Si atunci, va-ntrebati probabil de ce am plecat?
Pentru mine Paradiz a fost o oportunitate de job venita intr-un moment cand nimeni altcineva nu voia sa ma angajeze. Mai mult decat atat, a fost singura mea sansa de a-mi continua studiile si de a le finaliza cu brio. Tin minte perfect: era noiembrie, abia incepusem anul 2 de facultate. Intr-un weekend m-am dus acasa, in Botosani. Ma chemase mama ca sa discutam ceva important. Cu lacrimi in ochi, mi-a spus ca nu se mai descurca cu banii. Bogdan, fratele meu mai mic, intrase la liceu si cheltuielile au crescut. Acum facea naveta, avea alte nevoi, iar bugetul pentru a-l tine in scoala se marise considerabil. Plus ca e greu la liceu. In gimnaziu nu puneau copiii pret pe felul in care esti imbracat, daca ai aceiasi papuci de 3 ani, sau ca vii cu o placinta la pachet. Nu stia ce sa mai faca. Eu eram cea mai mare, aveam 20 de ani, prin urmare, eu puteam sa muncesc sa ma-ntretin, iar Bogdan nu.
M-am intors in Iasi mahnita si ingandurata. Mama ma suna la fiecare 2 ore sa ma-ntrebe daca sunt bine. O minteam ca sunt ok, ca ma descurc, ca am auzit eu de-un loc de munca part-time si ca ar plati bine. Prostii! Nu auzisem de nimic. M-am gandit chiar sa inghet anul, sa-mi gasesc un loc de munca full-time si sa strang bani. Sau macar sa trec la fara frecventa. Doar ca nu era asa simplu, incepusem deja anul si ar fi trebui sa astept sa-l finalizez ca sa ma transfer. Prietenii m-au sfatuit sa nu-l inghet, profesorii nici nu voiau sa auda. Imi spuneau ca sunt fata buna si ar fi pacat sa pierd un an. Asa ca am inceput sa depun CV-uri. Am primit raspunsul clasic: nu ai experienta, nu ai timp. Dupa o perioada fara succes, plina de usi trantite in nas si refuzuri, ma resemnasem ca nu ma voi angaja. Insa timpul trecea si a venit vremea sa platesc chiria si utilitatile. In total, 650 lei. Mama a putut sa-mi trimita doar 250 lei. De unde sa mai scot 400 lei? Si asta avea sa fie doar inceputul. Trebuia sa-mi iau ghete, pentru ca le aveam deja de doi ani si se stricasera. La mancare puneam tot mai putini bani, mare parte o acoperea Ana, colega mea de camera. Macar de as fi prins un loc la camin… Totul mergea prost, nici la cursuri nu ma mai concentram. Imi cazuse ceru-n cap!
Intr-o seara a venit Ana sa-mi arate ceva. Cica a citit despre un loc de munca pe Facebook. Mi s-a inseninat fata instant. Pana sa citesc despre ce e vorba. Era un articol despre o fata de la videochat. Nici n-am vrut sa termin de citit textul. Auzi, eu sa fac videochat! Si uite asa, zilele treceau. Mi-a mai trimis mama 50 de lei si cateva borcane cu bors si zacusca. Macar asa ma simteam mai bine fata de Ana, ca mai aduceam si eu mancare. Ii placea mult borsul mamei, dar asta nu compensa faptul ca ii datoram 400 de lei, pe care mi-i imprumutase ca sa platim chiria si cheltuielile. I-am dat cei 50 de lei. Imi venea sa plang. Eram atat de suparata incat i-am zis sa-mi dea sa citesc articolul ala, de la videochat. In seara aia cred ca am citit tot blogul.
Si mi-am dat seama ca mai toate fetele au aceeasi problema: sunt tinere, vor sa munceasca, dar nu le angajeaza nimeni. Brusc, nu mai eram atat de vehementa.
A doua zi, mi-am facut curaj si am sunat. Mi-a raspuns un barbat. Panica maxima! Ce sa caute un barbat la videochat?! Mi-a zis pe scurt ca e managerul si ca, daca doresc, pot tine interviul cu o doamna. M-am gandit pret de trei clipe si am hotarat sa tin totusi interviul cu el. Pana la urma e o simpla discutie! S-a oferit sa imi ofere transport pana la studio. Dar eu nu, femeie cu orgoliu! I-am cerut Anei 2 lei, ca sa nu fac blatul, si intr-o ora eram la studio.
Spre surprinderea mea, acolo era o atmosfera super relaxata. Am ajuns in ceea ce aveam sa aflu ca e clubul privat al studioului. O fata tragea cu sete dintr-o tigara, iar cealalalta ii povestea ceva. S-au oprit si m-au salutat. Managerul s-a oferit sa imi faca o cafea si m-a intrebat, pe sleau, care-i treaba cu viata mea. Asa, de fata cu celelalte fete. Mi-a spus ca nu are secrete. Nu stiu de ce, dar i-am povestit tot. Discutia era foarte naturala, lipsita de superficialitatile unui interviu clasic, incat simteam ca pot avea incredere. Oricum, cui putea sa-i spuna? Nu a fost foarte surprins, mi-a spus ca toata lumea are o poveste. Apoi, mi-a povestit chestii despre ei si s-a oferit sa ma ajute cu banii. Am refuzat, cum sa accept bani de la un strain?! Mi-a descris oferta de angajare si m-a lasat sa ma decid. Am spus ca-i sun eu cand ma hotarasc.
M-am dus acasa si i-am povestit Anei intr-un suflet. Ea era mai entuziasmata decat mine. Desi, intr-un fel, eram si eu mai linistita. Am avut posibilitatea sa-mi ,,descarc” sufletul si mi-am dat seama ca un studio de videochat nu e nimic din ce se scrie in presa. I-am contactat dupa doua zile. Mi-a spus ca stia ca o sa-i sun. Cica a vazut ca-s fata serioasa si mandra, ca nu accept un ajutor fara sa fi muncit pentru el. Asa o fi fost. N-am insistat, oricum nu-mi place sa vorbesc despre calitatile mele.
Intr-o saptamana am inceput munca. M-am acomodat relativ repede, am dat peste niste colege de tura lipicioase si dragute, care ma sprijineau mereu: c-o sa fie bine, c-am sa invat, ca am sa castig mai mult. Si au avut dreptate. De atunci am mers cu ei in excursii, la piscina, la mare, la AW Summit. Am facut gratare, am fost la paintball, am fost premiata, ne-am distrat. Nu va pot povesti in cuvinte ce linistita ma simteam cand ajungeam la studio. Eram ,,Zen!” Imi beam cafeaua, stateam cu fetele la povesti, ma deconectam de la probleme. Au ei o vorba: ,,J Balvin, Tranquilla!”. Adica relax si va fi bine. Si a fost.
Anul acesta a fost ultimul alaturi de ei. Nu pentru ca nu mi-ar fi fost bine, ci pentru ca urma o alta etapa din viata mea. Mi-am dat licenta, m-am angajat in domeniul meu, am mers mai departe. Pentru mine videochatul n-a fost cariera, ci un loc de munca fara de care astazi n-as fi fost aici. Mi-a permis sa-mi vad linistita de scoala, sa nu mai stau stresata pe data de 26, cand venea intretinerea sau pe 5, cand trebuia sa platesc chiria. A, si mi-am luat si ghetute. I-am luat si Anei o pereche, sa avem la fel. Pentru ca m-a sustinut enorm si merita.
Am scris aceasta scrisoare nu pentru colectivul de la Paradiz. Pe ei ii vizitez ori de cate ori mi se face dor. Ci pentru fetele care nu au curaj sa se angajeze la un studio de videochat din cauza prejudecatilor si a fricii. Nu stiu cum este in alta parte, dar eu aici am gasit o familie, care m-a sprijinit si mi-a fost alaturi aproape doi ani. Nu-ti inchipui ca daca te vei angaja la un studio vei lucra o viata. Tine doar de tine. Pentru mine au fost doi ani minunati. Dar pentru a ajunge aici, a trebuit sa-mi iau inima-n dinti si sa incerc. Si n-am gresit. Asadar, sfatul meu este sa ai curaj sa iei decizii pentru viata ta si nu renunta! Nu renunta la studii si la viata pe care ti-o doresti doar pentru ca nu ai bani. Intotdeauna exista solutii. Eu am gasit-o pe aceasta. Poate e potrivita si pentru tine. Insa un lucru e cert: nu stii pana nu incerci.
Bafta si decizii inspirate iti doresc!
