Seduşi de perspectiva câştigului, unii întreprinzători lasă de o parte orice scrupule şi cedează tentaţiei de a recurge la publicitatea comparativă sau înşelătoare. Ce să facem pentru a evita să cădem în plasa unor astfel de comercianţi? Cum să acţionăm dacă deja am păţit-o? Ne ajută legea să aflăm!

În Monitorul Oficial a fost republicată, de curând, Legea 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă. Legea 158 funcţionează într-un domeniu de graniţă, am putea spune. La limita dintre concurenţă şi publicitate!

Deşi în conţinutul Legii 158 se vorbeşte de mai multe ori despre consumatori (persoane fizice), în primul articol se precizează că legea are, drept scop, apărarea comercianţilor contra publicităţii înşelătoare şi stabilirea cadrului în care poate fi practicată publicitatea comparativă.

Până la urmă reiese că şi protecţia consumatorului e un scop al acestei reglementări. Şi nu unul secundar! Chiar dacă primul gând al legiuitorului s-a îndreptat către comercianţi… De altfel, textul republicat al legii aduce şi o descriere a noţiunii de consumator, prin trimiterea la o definiţie mai veche, existentă în OG 21/1992.

Publicitatea, inima comerţului!

Nevoia negustorilor din toate epocile şi de pretutindeni de a-şi promova afacerile a făcut ca publicitatea să îmbrace forme dintre cele mai neaşteptate. Ultima găselniţă? Tatuarea definitivă a siglelor brandurilor pe suprafaţa pielii unei persoane dispuse la aşa ceva, care devine astfel un spaţiu publicitar ambulant. Reclama ta… aici. Pe frunte! Pe alocuri, lumea a cam luat-o razna.

Străvechi mesaje publicitare încrustate pe ziduri de urbe romană au rezistat până astăzi. Dar este de presupus că publicitatea este mai veche decât primele forme de scriere, fiind contemporană cu primele schimburi de mărfuri. Odinioară, mesajele publicitare nu trebuiau să îndeplinească nicio condiţie formală, legală; în schimb trebuiau să fie convingătoare. Ca şi azi!

Orice mesaj publicitar e şi o tentativă de persuasiune. Iar orice încercare (reuşită) de persuasiune trebuie să treacă prin 3 faze: întâi să atragă atenţia, apoi să stârnească interesul, după care să aţâţe dorinţa… Ce mai urmează? Vânzarea. Punct ochit, punct lovit!

În perioada interbelică neguţătorii încă mai angajau flăcăiandri de prin sate, rezistenţi şi cu voci pătrunzătoare, pentru a sta ziua-ntreagă în faţa prăvăliei, lăudând marfa necontenit şi ademenind muşterii (că nu prea se vorbea pe atunci de consumatori!).

Când, la sfârşit de zi, băieţandrul răguşit se plângea că l-a lăsat vocea, patronul îi spunea:„Pricep, tu nu mai poţi striga. Dar ce te împiedică, măi, să sari, să baţi din palme, să te agiţi… Să se oprească gură-cască la fel ca la bâlci, ca apoi să-i atragi înăuntru. Păi cum? Vrei să mănânci mămăliga pe degeaba? Ia vezi!”

Băieţandrul de-atunci, povestitorul de azi, un bătrânel pirpiriu şi înconvoiat, încheie: „Asta era principala reclamă pe care şi-o permitea un jupân obişnuit de pe la noi…”

Orice negustor îşi laudă marfa. Iar reclama e văzută, de unii, ca „meşteşugul de a crea minciuni credibile din sferturi de adevăr”. Nu-i de mirare că publicitatea înşelătoare a fost dintotdeauna o tactică larg folosită!

Cui să te plângi?

În varianta republicată a Legii 158 se spune, despre publicitatea înşelătoare, că nu doar induce în eroare consumatorul dar mai are şi capacitatea evidentă de a-l îmboldi să cumpere, apărând şi-un prejudiciu pentru concurenţă. În mod curent, publicitatea înşelătoare se face prin descrierea produsului/serviciului într-un mod prin care i se conferă calităţi pe care nu le-a avut niciodată.

Puşi în faţa faptului împlinit, cei prejudiciaţi, fie că ne referim la firme, fie la persoanele fizice (cumpărători), nu prea ştiu cui să se adreseze, pentru a pune capăt acestei situaţii. Să reclame la ANPC? Ori la Ministerul Finanţelor Publice?

În această privinţă vom remarca faptul că noua reglementare a adus o modificare faţă de textul anterior. Cândva, nu prea demult, se puteau adresa Ministerului Finanţelor şi persoanele fizice, adică simplii consumatori.  Dar acum ele pot sesiza doar ANPC-ul (Protecţia consumatorului). În schimb, comercianţii afectaţi (aici intră şi persoanele fizice autorizate) pot înainta sesizări, spre soluţionare, atât CNA-ului (dacă publicitatea s-a efectuat prin mijloace audiovizuale), cât şi Ministerului de Finanţe.

Într-o vreme, aproape toţii detergenţi din reclamele TV erau „obişnuiţi”. Numai cel promovat în clipa respectivă era special, eficient şi câteodată… inteligent. În următoarea jumătate de minut „specialul” de adineauri devenea banal, eclipsat fiind de calităţile altui detergent… dintre cei „obişnuiţi”!

Aici avem un prim exemplu de reclamă comparativă! Dar nu-i suficient! Pentru a fi publicitate comparativă în sensul sancţionabil descris de către Legea 158, publicitatea trebuie să conducă, obligatoriu, la identificarea precisă a concurentului ori a altui produs.

Rivalii

Pentru a nu da nume mai sonore de mărci (auto, de băuturi răcoritoare ş.a.), care-au recurs la publicitatea comparativă de-a lungul vremii (de ce să le facem reclamă gratuită?!) vom exemplifica altfel.

Să zicem că badea Ioniţă are o fierărie în satul Cuştenari. În satul vecin, are şi vărul său, Miclea… tot o fierărie. Fireşte, fiecare ar vrea să-şi extindă piaţa în detrimentul celuilalt. Ambii prestează activitatea de potcovire a cailor.

Dacă Miclea, un Vitruvius într-ale fierăriei, s-ar fi lăudat că proporţiile potcoavelor pe care le produce sunt conforme numărului de aur (sau sectio aurea = 1,618033) şi astfel calul trage mai bine la căruţă, n-ar fi avut nicio şansă de a se impune în faţa unicului concurent, badea Ioniţă.

Proprietarii de cai de pe acolo habar n-au de sectio aurea! De ar fi afirmat că produce potocoave personalizate iarăşi n-ar fi făcut vreo scofală. Toate potcoavele sunt personalizate! Peste tot, potcoava se potriveşte după copita calului.

Aşa că Miclea a fixat de un stâlp, la hotarul dintre sate, o pancartă imensă prin care, într-un text certat la cuţite cu gramatica, descria cum, pentru potcoave, el foloseşte doar oţel pur, adus tocmai din Damasc. Aceste potcoave, scria el, „durează de până la 5 ori mai mult decât tinichelele fierarului ageamiu din Cuştenari, care adună şi reciclează potcoave de cai morţi”.

În realitate, ambii meşteri foloseau aceeaşi materie primă, provenită de la hoţii de fier vechi, care aproape terminaseră de dezmembrat utilajele fostei mine de lignit în care lucraseră pe vremuri. Iar majoritatea potcoavelor se desfac de pe copită şi se pierd înainte de a deveni inutilizabile!

Când a aflat, badea Ioniţă s-a făcut foc de mânie. În zori a plecat la judecătorie, acolo unde-o ştia, în orăşelul V. Dar, n-a mai găsit decât clădirea. Şi aceea fără de porţi, uşi şi ferestre. Se desfiinţase la trei zile după liceu şi în ajunul desfiinţării spitalului…

Tot întrebând bădiţa Ioniţă unde să reclame, l-a prins din urmă vărul Miclea, îngrijorat de turnura pe care-o puteau lua lucrurile. Acesta şi-a cerut, umil, iertare şi i-a pus la înmuiat inima zicând cu glas mare şi priviri ce implorau: „Omule, nu lăsa soarele să apună peste mânia ta.” Cutremurat de-atâta patos, Ioniţă începu să lăcrimeze. Ar fi plâns în hohote, dar brusc îşi aminti că n-are batistă…

Atunci, ca un maestru într-ale persuasiunii, Miclea i-a reamintit că niciuna dintre cele două fierării nu funcţionează cu acte-n regulă. Impozit n-au achitat nicicând. Mai au şi câte doi angajaţi plătiţi la negru! Riscau vizita fiscului! Ioniţă s-a lăsat convins şi i-a întins mâna.

Miclea a făgăduit că va demonta degrabă tabla cu reclama mincinoasă şi totodată comparativă. I-a propus şi o asociere. Împăcarea celor doi a fost botezată cu o sticlă pântecoasă de poşircă first class!

Sancţiuni severe

Spre deosebire de publicitatea înşelătoare, care-i întotdeauna interzisă, publicitatea comparativă e permisă în anumite circumstanţe. Adică atunci când, simultan, nu este denigratoare, nu-i înşelătoare, când compară produse ce satisfac aceleaşi ţeluri, când nu utilizează în mod necuvenit renumele unui brand, când nu generează confuzii între cei doi prestatori/producători şi atunci când comerciantul nu-şi prezintă marfa ca imitaţie a unor mărci consacrate.

Odată ce-a fost sesizat (ori s-a sesizat), Ministerul Finanţelor, prin ai săi reprezentanţi locali, constată ilegalitatea faptelor de publicitate înşelătoare sau comparativă şi fac ceea ce ştiu ei mai bine… Încasează amenzile plătite de către comercianţii contravenienţi. Amenda porneşte de la 3.000 de lei. Iar maximul său e de 30.000!

Aceleaşi amenzi le poate da şi ANPC-ul, când reclamantul este o persoană fizică, un (potenţial) client. Evident, atunci când comerciantul a fost găsit bun de sancţiune, nu se reduce totul la amendă.

MFP ori, după caz, ANPC-ul îl poate obliga pe comerciant să înceteze practicarea publicităţii înşelătoare ori să stopeze publicitatea comparativă efectuată în afara cadrului legal. Această măsură poate fi luată şi dacă publicitatea n-a ajuns încă sub ochii (sau la urechile) publicului, lucru care-ar fi urmat să se petreacă curând.

Contravenientul (comerciantul) va opri toate acţiunile de publicitate ilegală în termen de 5 zile de la data la care i s-a comunicat ori a primit procesul verbal de constatare şi sancţionare a faptei. El are dreptul de a contesta în instanţă acest act!

Conform variantei republicate a Legii 158/2008, termenul pe care consumatorul îl are la dispoziţie pentru a înainta sesizarea sa instituţiei competente în caz de publicitate comparativă şi înşelătoare este de 6 luni de la săvârşirea acţiunii ori de la constatarea sa, atunci când contravenţia este continuă.

Pentru agenţii economici, posibilitatea de a reclama publicitatea înşelătoare şi comparativă subzistă vreme de 3 luni de la data la care publicitatea a ajuns la cunoştinţa celor interesaţi (cu menţiunea că nu trebuie să fi trecut mai mult de 6 luni de la postarea mesajului publicitar comparativ sau înşelător).

Mai bine cinstit ÅŸi cu bun renume!

Odată ce-a pornit din coarda arcului, săgeata nu se mai întoarce! Aidoma şi vorba ieşită din gura omului ori publicitatea ajunsă la public, fie ea şi mincinoasă. Fapta a fost descoperită şi sancţionată. Mai departe, ce-i de făcut? Să fie lăsat publicul în eroare, consumând produse cu false calităţi şi mărind profiturile întreprinzătorilor lipsiţi de fair-play?

Nu! ANPC-ul sau MFP-ul va cere contravenientului, după aplicarea sancţiunii principale şi, eventual, a celei complementare, să publice procesul verbal de constatare a contravenţiei ori hotărârea instanţei, atunci când i-a fost nefavorabilă.

Mai mult, trebuie publicată şi o declaraţie de rectificare într-al cărei conţinut să se regăsească natura contravenţiei comise, data sa şi sancţiunile suportate. Iar acestea nu se publică oriunde!

Ci într-o publicaţie de mare tiraj, pe banii vinovatului. Dacă-n termen de 5 zile, comerciantul vinovat de publicitatea mincinoasă ori comparativă n-a luat această măsură (însoţită şi de comunicarea celor două acte menţionate, prin mijlocul de difuzare utilizat iniţial pentru publicitate), îl paşte o amendă nu doar usturătoare, ci de-a dreptul caustică. De la 6.000 la 60.000 lei!

Finalul cere şi o concluzie? Să formulăm una!

Reputaţia negustorului, calitatea mărfii şi aprecierea clienţilor constituie cea mai bună publicitate!

 

Sursa: http://dreptitate.net/2013/08/06/publicitatea-inselatoare-si-comparativa-cum-se-sanctioneaza/