De mici copii ni se spune că suntem speciali, că medităm ce este mai bun de la viata. La scoala, profesorii ii favorizeaza pe cei mai buni, ei primind atentia si laurii. Acasa ni se reproseaza atunci cand suntem depasiti de cineva: ,,Ionut a’ lui Maricica, cum de a putut lua 10, tu de ce nu ai fost in stare?”. Social media s-a transformat intr-o biblioteca de citate: ,,Sa nu te multumesti cu putin”, “Sa nu lasi pe nimeni sa iti spuna ca nu esti special”, ,,Sa tintesti spre stele”, ,,Sa schimbi lumea”. Pare o societate a elitelor si a succesului, dar de fapt este una a grandomaniei si a superficialitatii. Ce s-a intamplat cu normalitatea, unde s-a pierdut?
Acum este o rusine sa faci o scoala profesionala sau sa urmezi o post-liceala. Nu ne mai multumim cu un job, suntem in permanenta in cautare de un loc de munca mai bun. Nu mai consideram o meserie ca fiind un motiv de mandrie, vrem o diploma de specialist in ceva, care devine uneori suport pentru praf si frustrari. Frustrarea ca suntem nevoiti sa ne reorientam spre altceva, daca realizam ca nu ne place sau nu ne descurcam. Frustrarea ca, desi am urmat ,,reteta succesului”, ne simtim de parca am esuat lamentabil.
Eu, ca om normal, ma simt frustrata si neimplinita. Si asta deoarece nu am devenit niciun model de inspiratie, ca nu s-au scris carti despre mine si nici macar nu mi-am depasit conditia din punct de vedere financiar. De fapt, frustrarea nu provine din toate aceste lucruri ci din faptul ca nu m-am ridicat la inaltimea asteptarilor, ca nu am facut lucrurile remarcabile de care altii credeau ca sunt in starea si ca nu am facut ceva ce ei considera a fi special pana acum. Este o presiune a succesului si a fricii de a nu te transforma intr-un ratat social, iar acest lucru este din cauza standardelor cu care am crescut.
Din acelasi motiv se ascund fetele care fac videochat. Pentru ca, din prisma societatii, este dezonorant. Dar nu faptul ca faci videochat este dezonorant, ci ca nu ai reusit sa iti trasezi un drum care sa te faca speciala. In cel mai rau caz, ai fi putut sa faci la fel ca ei. Ei, cei care se amagesc adesea cu gandul ca nu si-au indeplinit visurile dar muncesc pentru ca macar copii lor sa o faca.
Adevarul este ca si pe vise se pune praful. Traim generatie dupa generatie cu speranta ca macar urmasii nostri vor reusi ceea ce noi nu am putut. Si le spunem de mici ca sunt speciali, sa nu se multumeasca cu mai putin decat excelent. Iar ei vor creste, la fel ca noi, dezamagiti de propria persoana. Vor fi frustrati pentru ca nu se vor simti speciali si vor continua sa creada ca ,,normal” este ,,naspa”. Si se vor ascunde. Le vor ascunde parintilor tot ceea ce ar putea sa le distruga iluzia ca sunt speciali. Le vor ascunde ca fumeaza, ca nu vor sa le urmeze visul, ca nu exceleaza. Uitand ca este ok sa fii normal, ca este ok sa fii ceea ce poti si ca nu esti tu cea care descopera cum sa vindece cancerul. Uitand ca este ok sa pierzi din cand in cand si ca nu esti un ratat daca societatea nu iti vede stralucirea. Pentru ca, adevarul este ca nu datorezi nimanui succesul, nici macar tie. Esti liber sa-ti alegi calea, fara a tine cont de constrangerile si tabelele celorlalti. Iti trebuie doar curaj si incredere in tine, pentru ca succesul este de natura personala si doar tu il poti defini.
